Vara de la sfârșitul clasei a-IV-a. NU o voi uita niciodata! Întâmplarea petrecută atunci, m-a determinat să-mi doresc să devin psiholog. Evenimentul nefericit la care am luat parte, m-a impresionat atât de tare, încât am vrut să înțeleg mecanismul din spatele unei gândiri atât de negative și al unui comportament atât de greșit.

Îmi amintesc și acum, după 11 ani, ce s-a întâmplat într-o zi de vară ce părea a nu avea nimic ieșit din comun. La ora 13, când a sunat clopoțelul, am închis caietele, le-am îndesat în ghiozdane și ne-am îmbulzit cu toții la ușă, să plecăm acasă. Bineînțeles că, fiecare dintre noi avea planuri într-o zi călduroasă de vară, când semestrul al II-lea era pe cale să se încheie. Plimbări lungi cu bicicletele, cu rolele, jocuri în curte, cu apă și alte activități distractive pe care le împărtășeam cu prietenii de pe stradă. Nicidecum nu prevesteam grozăvia care era pe cale să se întâmple.

După ce am părăsit curtea școlii, am rămas un grup de cinci fete și un băiat, iar pe drumul către casă, o gașcă de la școala concurentă, cum ne plăcea nouă să o numim, avea alte planuri cu noi. Ne-a așteptat la capătul primei străduțe, iar când eram în dreptul lor ne-am dat seama că eram prinși într-o ambuscadă. Au început să ne jignească, să ne lovească și să ne amenințe. Evident că ne-am panicat, neștiind ce se întâmâmplă, neavând niciun conflict cu ei. Sau, ce puțin eu împreună cu celelalte colege, nu știam nimic. Din context, ne-am dat seama că noi, fetele eram victime ale problemei care s-a iscat la finala campionatului de fotbal între școlile noastre. Echipa în care au fost mai mulți dintre colegii noștri, printre care și Vlăduț, care era cu noi, au câștigat premiul, iar acest lucru i-a înfuriat pe adversari, fiind convinși că au fost avantajați de arbitru. S-au certat după meci, cred că auzisem ceva discuții, dar nu mi-am imaginat niciodată că se va ajunge atât de departe.

Am rămas profund dezamăgită de comportamentul fetelor. În primul rând, pentru că ne-au atacat, știind că nu avem nicio vină, dar mai ales pentru faptul că eram cu toate fete, printre atâția băieți și în loc să ne sprijinim, am fost atacate cu lovituri de picioare, zgârieturi și cu cele mai „mai frumoase complimente”. M-a șocat răutatea lor gratuită și alianța dezgustătoare la care au devenit părtașe. Cu atât mai mult, că nu erau direct implicate. Pe de altă parte, băieții erau și mai agresivi cu bietul Vlăduț, portarul care a trebuit să plătească pentru întreaga echipă. A fost trântit la pământ și lovit cu brutalitate, fără să le pese că el era doar unul împotriva unui grup de șase băieți dar mai ales că, Vlăduț nu le-a vorbit nicio clipă urât, ba chiar a încercat să poarte un dialog cu aceștia. Bineînțeles, fără niciun rezultat, deoarece nu de un interlocutor aveau ei nevoie, ci de un sac de box asupra căruia să-și verse toată frustrarea și lașitatea.

Norocul nostru a fost că cineva a auzit țipetele noastre și a ieșit la poartă să vadă ce se întâmplă. Atunci atacatorii s-au speriat și au fugit, nedorind să fie recunoscuți. Erau doar lași, nu și fraieri. Rămași singuri, ne-am uitat fiecare unii la ceilalți, ne-am întrebat cum ne simțim, ce ne doare și  la final, înainte să plecăm, cu toții ne-am îmbrățisat cu compasiune, având în vedere că ceea ce s-a întâmplat nu va lăsa doar urme fizice pe trupurilor noastre, ci va marca amintiri dureroase în mințile și sufletele noastre poate, pentru totdeauna. Pe drum eram tăcuți, nimeni nu mai spunea nimic, dar nici nu mai era nevoie, deoarece durerea noastră era comună. „Vorbea” ea în locul nostru.

În ziua următoare, când ne-am întâlnit la școală, a fost un sentiment ciudat. Nu mai eram doar fericiți că ne vedem, bucuroși că suntem în ultimele zile de școală, deoarece prezența fiecăruia dintre noi ne amintea de neplăcutul eveniment. Mai târziu, în aceeași zi, doamna învățătoare ne-a întrebat dacă cineva din clasă a luat parte la conflictul din ziua precedentă de pe strada Mihai Viteazul. Se pare că domnul care a venit să vadă de unde vin țipetele pe strada lui, s-a prezentat la școală povestind ce s-a întâmplat, presupunând că era vorba de elevi din unitatea de învățămând din apropiere. Atunci, ne-am ridicat rușinați în picioare, însă neînțelegând de ce simțeam acest lucru. În cele din urmă, noi nu am provocat nimic, din contră, am fost victimele unor orgolii prostești, ale frustrărilor și ale unei imense neasumări. Dar tot ne simțeam prost față de doamna învățătoare și față de ceilalți colegi. Probabil ne temeam să nu ne judece sau să nu cumva să se îndoiască de vorbele noastre. Din fericire, nu s-a pus problema de așa ceva. Am simțit suportul doamnei și în pauze, revolta colegilor pentru ceea ce ni s-a întâmplat. Doamna învățătoare ne-a rugat să îi promitem că nu ne vom căuta dreptatea singuri și că ea va merge la directorul școlii de unde aparțineau acei copii, pentru a se asigura că se vor lua măsurile corecte, iar făptașii vor fi sancționați corespunzător. Doamna știa că acest conflict extrem de violent se poate transforma într-un caz de bullying, dacă nu se va acționa la timp.

A fost ca o îmbrățișare acea susținere morală din partea clasei, însă nu a putut șterge frica și panica pe care le-am simțit atunci. Chiar și în următorii ani, când ne întâlneam pe holuri sau în curtea școlii, nemaifiind cu toții colegi, privirile noastre erau încă complice, chiar dacă verbal, nu am mai deschis niciodată subiectul.

Acum, după atâția ani, prin intermediul psihologiei, încerc să caut răspunsurile pe care nu le-am găsit în toți acești ani și să-mi vindec trauma care s-a instalat atunci. Încă îmi este greu să înțeleg că și agresorii sunt victime ale unor contexte pe care nu le pot controla și că aceștia acționează așa de cele mai multe pentru că se simt copleșiți de emoții negative.

Mi-aș fi dorit să fi fost pregătită pentru acel moment, să fi fost mai puternică și curajoasă, să fi putut să-mi ajut colegii să nu treacă prin acel episod trist. Dar poate, povestea mea vă va ajuta pe voi să preveniți asemenea situații. Informați-vă și feriți-vă de conflicte, iar atunci când  nu este posibil acest lucru, cereți ajutorul cuiva care poate împiedica desfășurarea unei acțiuni de violență sau de bullying, deoarece acesta nu este o glumă!