Școala la care studiez este una dintre cele mai bune din oraș. Din acest motiv au și ales părinții mei să mă înscrie aici. O instituție cu renume, tehnologie avansată și bineînțeles, elevi de olimpiadă. Uniforme frumoase, albe cu bleu, cravate inscripționate cu sigla școlii, școlari frumoși și inteligenți. Vreau să cred că așa sunt și eu.

-Dănuț, 12 ani, îmi pare bine!

Un băiat pasionat de istorie. Da, ați citit bine: is-to-ri-e. Sigur vă întrebați cum este posibil la vârsta mea. Simplu: Bogdan este „vinovatul”. Fratele meu mai mare, absolvent de facultate și master în acest domeniu. Acum este la doctorat. El mi-a povestit multe lucruri interesante, când venea acasă în vacanțele dintre semestre cu atâta pasiune, încât am devenit curios să descopăr și să înțeleg povestea din spatele oricărui lucru: cine l-a gândit, cum s-a realizat, cum au reacționat oamenii, cum a influențat omenirea și multe alte lucruri fascinante. Bineînțeles, prima dată am fost atras de piramide. Cui nu-i plac piramidele? Am început să ne uităm la tot felul de documentare, filmulețe și îndată ce am început să citesc, fratele meu s-a asigurat că la fiecare vizită acasă îmi aducea câte o revistă de specialitate. Uneori, mă întrebam dacă sunt mai fericit că vine el acasă sau pentru reviste. Cred că totuși, pentru ambele. Adoram să stăm serile să-mi povestească ce a mai învățat la facultate, bineînțeles, cu explicații formulate pe înțelesul meu. Probabil că sunt un copil matur pentru vârsta mea, cum îmi spun și apropiații, dar să nu uităm totuși, că am doar 12 ani.

Din pasiunea pentru isorie, căutând în fiecare zi materiale pe Google și Youtube despre aceste subiecte, am descoperit un videoclip despre bullying. Mi-a stârnit curiozitatea și am decis să-l deschid. Am stat cele 30, 40 de minute cât a durat, neclintit, deși nu înțelegeam neaparat de ce. Poate forma în care a fost transmis mesajul, felul în care au legat poveștile sau pur și simplu, toate împreună. Eram curios să aflu ce se întâmplă în spatele acestor acțiuni de agresiune. Am mai văzut întâmplări pe stradă cu copii care se împing, se trag de ghiozdane, copii mai mari care se leagă de cei mai mici, dar niciodată la nivelul acela din videoclip. M-a impresionat să aflu că bullyingul există de generații întregi, doar că înainte nu se manifesta atât de des și atât de grav. Căutând și alte materiale, am aflat impactul pe care acest fenomen îl are asupra fiecăruia și ce efecte produce în societate. Ba chiar m-am simțit prost pentru că atunci când am mai văzut conflicte pe stradă între copii, nu m-am implicat. Nu le-am acordat atenție. Credeam că este o simplă ceartă. Dar acum îmi dau seama că poate, m-am înșelat.

În următoarea perioadă, am continuat să urmăresc materiale cu acest subiect și am constatat că nu este o glumă. Bullyingul nu este o glumă! Bancurile cu Bulă sunt glume, unele farse pot fi considerate glume, dar nu și hărțuirea. Am discutat chiar și cu Bogdan în câteva seri despre asta. Mi-a povestit lucruri înspăimântătoare despre colegul lui Adi, care a fost victima unui alt coleg mai mare. Îi era teamă în permanență. Era amenințat, bătut, scuipat și alte lucruri groaznice. Nimeni din cei care știau ce se întamplă nu intervenea din cauza fricii. Părinții lui nu au aflat până în clasa a X-a când a fost exmatriculat, din cauza absențelor. Profesorii nu aflaseră nici ei, deoarece nimeni nu îndraznise să-l acuze pe Raul.

O realitate foarte tristă, dar din fericire, departe de mine. Asta până când a venit Bruno, la noi în școală. Era un copil născut din părinți români, dar care se stabiliseră în Italia. Părinții lui au mers la muncă acolo și au stat 20 ani, până când s-au hotărât să se reîntoarcă acasă. Așa a ajuns Bruno să fie colegul meu.

De la început avea un comportament care ieșea în evidență față de cum eram noi obișnuiți la clasă. Fiecare își vedea de treabă, iar în pauze cine nu avea activități de grup, se ocupa de pasiunile lui, fie integrame sau alte jocuri educative pe care le desfășura individual. Dar Bruno nu avea nici cea mai mică intenție să facă la fel. Avea prostul obicei să se laude, de la cetățenie și până la ce mâncăruri alese a gustat. Să zicem că până aici era tolerabilă situația. Însă, curând a început să-și înrăutățească comportamentul, adresând cuvinte jignitoare colegilor sau ironizându-i, atunci când aceștia se retrăgeau din preajma lui. Dar totul a fost trecut cu vederea până în ziua în care m-a bruscat. Atunci mi-am dat seama că nu mai este vorba despre un comportament infantil, ci mai degrabă devenea o hărțuire constantă. M-am ridicat de unde am căzut și am mers în fața lui și la o distanță de mai puțin de un metru, i-am spus un mare STOP! I-am spun ferm să se oprească din ceea ce face. Că noi nu îi vom mai tolera acest comportament și că doamna Vivienne, învățătoarea noastră va afla toate aceste situații jenante sau umilitoare pe care le-a creat. Bruno nu a reacționat. A rămas înmărmurit, deoarece nu se aștepta la reacția mea. Colegii noștri s-au apropiat și pe rând, fiecare a susținut ceea ce i-am transmis, lăsându-i foarte clar faptul că noi suntem un colectiv unit, liniștit și că activitatea pe care o desfășurăm noi este una de învățare. Ne focusăm pe rezultate pozitive ale muncii noastre, nu pe lucruri negative, dăunătoare. Bruno s-a retras încet în banca lui, așteptându-i parcă pedeapsa doamnei când va afla ce a făcut.

Bineînțeles că, doamna învățătoare a rămas uimită de ceea ce se întâmpla la noi în clasă și i-a explicat lui Bruno că faptele lui vor fi pedepsite și că el va trebui să-și asume vina. Atitudinea nepoliticoasă nu este tolerată în istituții de învățământ, iar el a întrecut cu mult această limită.

După acea zi, lucrurile au intrat în normal. Fiecare a revenit la activitățile lui preferate, iar Bruno neavând încotro, încerca să se integreze.

Când i-am povestit fratelui meu, Bogdan, m-a felicitat pentru modul în care m-am comportat. Atunci eu i-am mulțumit pentru toate întâmplările pe care mi le-a povestit, deoarece acele informații alături de cele pe care le-am găsit, m-au pregătit pentru ziua în care Bruno nu a reușit să mă intimideze.