Bia este o fată de nouă ani. Este singurul copil al părinților. Nu are frați, dar o are pe bunica Dora cu care se înțelege foarte bine. Bunica o adoră. O învață foarte multe lucruri utile atunci când rămân singure: cum să coase un nasture cu degetarul, cum să spele farfuria după ce mânâncă, cum să măture și alte sarcini casnice. Deși se înțelege bine cu părinții și cu bunica, Bia și-ar dori să aibă prieteni la școală. Dar nu reușeste. Încearcă să îi ajute pe colegi atunci când aceștia nu înțeleg, șterge tabla chiar dacă nu este rândul ei, aerisește clasa, le întreabă pe colege dacă se poate juca și ea atunci când se reunesc în pauze. Dar se pare că nimic nu funcționează. Colegii doar se folosesc de Bia atunci când au nevoie de ceva, însă nimeni nu vrea să fie prietenul ei. Nici măcar colega de bancă nu o place pe Bia, deși ea este o fată ordonată și învață bine. Bia plânge mereu în pauze, la baie, unde să nu o vadă nimeni. Dar nu spune nimănui ceea ce simte. Nici chiar atunci când colegii ei se folosesc de ea, Bia nu ripostează, pentru că își dorește atât de mult prieteni, încât acceptă orice, doar să-și audă numele rostit de cineva. Doamna învățătoare o apreciază pentru rezultatele bune la învățătură, dar nu știe că Bia este nefericită la școală. Și Bia o place mult pe doamna învățătoare, dar nu are curajul să îi spună ceea ce simte. Nu vrea să se plângă sau să facă rău cuiva. Bia crede că doamna ar putea să le reproșeze copiilor atitudinea lor și atunci își risipește și ultima speranță ca cineva să vrea să îi fie alături. Dar, într-o zi, doamna învățătoare trecând prin curte, auzi pe lângă geamul de la baie un plânset de copil. Doamna intră în baie. Era Bia care suferea pentru că se simțea singură. Doamna o întreabă ce se întâmplă cu ea, iar Bia îi povestește atunci prin ce trece la școală.
La ultima oră, doamna anunță că nu se va mai ține lecția de AVAP programată, ci vor avea o discuție foarte importantă despre bunătate, iubire și înțelegere. Doamna scoate o inimioară roșie de hârtie și de câte ori un elev propune un comportament urât față de un coleg, doamna mai îndoaie puțin din inimioară. La final doamna despachetează inima și o expune la tablă. Îi întreabă pe aceștia care este diferența între cum arăta inimioara înainte de joc și cum este acum, la final. Cu toții sunt de acord că inima este șifonată. Doamna desprinde hârtia de pe tabla magnetică și o trece pe la fiecare. Cu toții au misiunea să ajute inimioara să revină la forma inițială. În prima bancă, Codrin și Alex își trec mâinile peste ea și încearcă să o îndrepte, Paul din a doua bancă face mișcări precise cu palma asupra ei, colega lui, Ana, încercă să pună două cărți peste ea, crezând că greutatea o va îndrepta…și tot așa, până la ultima bancă, unde se oprește la Bia. Bia nu este rugată să execute sarcina. Doamna o roagă pe Bia să ia inimioara și să meargă în fața clasei cu ea și să o arate colegilor. Colegii nu înțeleg. Sunt confuzi de ce Bia are inimioara, de ce ea nu a încercat să o îndrepte…dar atunci doamna merge alături de Bia și le explică cu mare bunătate că acea inimioară reprezintă inima Biei, că de câte ori încearcă să devină prietena cuiva și acela o respinge, inimioara ei mai primește o cută. Și că, ajută ca de acum încolo ca ea să fie apreciată și primită în grupurile lor de prieteni, însă inimioara ei s-ar putea să rămână rănită din cauza refuzurilor și a situațiilor incomode în care s-a aflat încă de la începutul școlii. Copiii înțeleg acum că felul indiferent în care te comporți cu cineva îl poate răni, că este important să fii bun, iubitor și înțelegător cu ceilalți și că, în ciuda faptului că nu arunci vorbe dureroase sau lovești, este atât de simplu să rănești!
Colegii Biei trec pe rând și o îmbrățișează și îi oferă scuze sincere și din ziua următoare cu toții au acceptat-o pe Bia și au fost mai prietenoși.
Ce bine că Bia i-a spus doamnei învățătoare adevărul despre sentimentele ei!